wild...

Îmi ești haos și tot simt puternic, Îmi ești haos și tot te caut, nebună. Îmi ești haos și tot mă topesc când îmi atingi coapsele, Îmi ești haos și tot te iubesc, nebună. Îmi ești haos și ochii tăi îmi dau lumină, Îmi ești haos și tot te aștept după fiecare furtună. Îmi ești haos și tot nu vreau să fiu fără tine.

  Am așteptat… Am așteptat..  să îți mai pot privii chipul atât de.. dulce, ochii ăia atât de frumoși. Am așteptat. Dar neașteptat, nu mă mai recunoști - așa cum nici eu nu mă mai recunosc… Aș vrea atât de mult să te mai mângâi iar, depărtarea ne-a distrus Ca să mă primești in brate n-o să mai simți ca are rost.. Umbra asta ștearsă în mintea mea, e amintirea a ceva ce nu a existat.  Mai are rost acum sa sufăr sau să-ți duc dorul? Vei mai veni curând la ușa mea? Deși, nu știu sigur dacă mai pot deschide. Tot sufletul din mine sângerează trist. Acum când realizez că tu…nu m-ai iubit. 

 De acum spunem "te-am iubit"... De astăzi, uită de mine! Prefă-te că nu-ți lipsesc Și ascunde-mă în tine! Împachetează-mă-n cutii Și ascunde-le-n torace! Eu nu o să-ți mai aduc cafea, Nici supărările n-am să-ți mai spun, Iar de în vis mă vei vedea, E doar un vis nebun! Mă iubești? N-ai ce iubi! Am ochi goi si buze-amare... Iar de mă vezi, nu îmi vorbi! Îneacă-ți vorbele-n mare!

Uneori viața îți aduce în drum câțiva ”oameni cheie” (așa am să îi numesc). Acei oameni care te învață o lecție, care îți aduc liniște, care te ajută să ințelegi sau să simți. Asta mi s-a întâmplat de curând. Te-am întalnit,”omul meu cheie”.   Dar, o Doamne, în ce hal îmi era sufletul. Și ai înțeles. N-am crezut vreo-dată că mă voi bucura de o călătorie cu metroul în Bucuești. Era noiembrie și frig. Ploua. (clișeic deja) Dar, da, ploua și era frig. Am fugit spre metrou, era aproape de ora închiderii. Am fugit prin coridoare la Unirii. Metroul spre Berceni nu plecase. Am fost norocoși. Eh și de acolo am simțit totul diferit. Am pășit în alt film. (Da, încă eram în metrou. Dar nu locul mă face să spun asta, ci El). Ceva ce mi-am imaginat mereu, se întâmpla acum cu mine. Mai erau oameni în jur dar nu era agitație. Era liniște. Aveam emoții. Ne știam de atât de puțin timp, dar sufletul meu te știa de mai mult de atât. Am avut curajul să fac asta. Stateam unul lângă celalalt pe scau

Aici e capătul de drum, îl văd și îl simt. Oh, e dureros. Stau pe bordură, uitându-mă înapoi. Se mai zăresc niște oameni, îmi mai trec prin suflet câteva trăiri, se mai simt urmele lacrimilor pe obraji. De ce dracu mă mai uit în urmă? te întrebi sigur. Că uneori sunt un om slab, că las să treacă peste mine oamenii pe care îi iubesc, că am uneori așteptări atât de mari. Și mai ales că am un suflet bun, prea bun. Am impresia că deși pe mine mă doboară, pe cei din jur îi ajut să treacă peste. Da, o prostie. Nu am să spun clișeicul ”suntem oameni și greșim”...când de fapt adevarul e „Suntem OAMENI și avem de făcut ALEGERI” . Și iată-mă aici, la capătul unui drum lung și greu. Nu eu am ales să ajung aici, alți oameni au decis pentru mine ( eu și încrederea mea în oameni). Dar acum, sunt aici. Am simțit durere tot drumul, dar pentru prima dată durerea nu mai e așa puternică. Aleg să îmi fie liniște. Stau aici pentru un moment, să îmi trag sufletul. Stau aici, calmăndu-mi gândurile.

Te urăsc. Pentru tot ce m-ai facut să simt. Pentru tot ce ți-am dat. Pentru tot ce am plâns. Pentru tot ce am sperat și visat. Te urasc că te iubesc atât de mult. Te urasc că îmi urlii în minte! Te urasc că îmi curgi în vene Te urăsc din atâta iubire Iubitule,te urăsc precum soarele urăște marea Te urăsc precum florile urăsc apa Te urăsc precum un fluture urăste viața Te urăsc... Nu pot trăi fără tine!