Omul meu cheie.
Uneori viața îți aduce în drum câțiva ”oameni cheie” (așa am să îi numesc). Acei oameni care te învață o lecție, care îți aduc liniște, care te ajută să ințelegi sau să simți.
Asta mi s-a întâmplat de curând. Te-am întalnit,”omul meu cheie”. Dar, o Doamne, în ce hal îmi era sufletul. Și ai înțeles.
N-am crezut vreo-dată că mă voi bucura de o călătorie cu metroul în Bucuești. Era noiembrie și frig. Ploua. (clișeic deja) Dar, da, ploua și era frig. Am fugit spre metrou, era aproape de
ora închiderii. Am fugit prin coridoare la Unirii. Metroul spre Berceni nu plecase. Am fost norocoși.
Eh și de acolo am simțit totul diferit. Am pășit în alt film. (Da, încă eram în metrou. Dar nu locul mă face să spun asta, ci El).
Ceva ce mi-am imaginat mereu, se întâmpla acum cu mine. Mai erau oameni în jur dar nu era agitație. Era liniște.
Aveam emoții. Ne știam de atât de puțin timp, dar sufletul meu te știa de mai mult de atât. Am avut curajul să fac asta.
Stateam unul lângă celalalt pe scaune, am împărțit aceeiași pereche de căști și gusturi în muzică. Si tot drumul m-ai privit. Într-un mod timid, nu mă pierdeai din ochi. (Nu înțelegeam ce am atât de
special, nici acum nu o fac). Emanai liniște. Ne mai zâmbeam ștrengar atunci când ni se intersectau privirile.
Te purtai delicat cu mine. Mereu mă întrebai cum mă simt.
Eu nu înțelegeam ce simt. Era plăcut dar îmi era atât de teamă să las valul să mă lovească. Deși ochii tăi îmi spuneau că o să fie bine.
Nu am să mint. Nu m-am îndrăgostit. Asta pentru că ce era in mine, războiul ăla, nu mă lăsa să simt ceva. Să ies din el.
Dar a fost atât de special. Delicat.
Apoi așteptatul Uber-ului în ploaie. Deși nu făceai ceva exact, simțeam că vrei să mă protejezi. Îmi țineai strâns palma în palma ta.
Delicat și liniștitor.
De ce te numesc omul meu cheie?
Pentru că m-ai simțit. Și ai înțeles. Fără să stau să îmi caut cuvintele sau să mă chinui să îți explic.
Deși eu, recunosc, nu am știut cum să mă port. Nu am știut ce trebuie să fac. Am fugit. Nu departe, dar asta am făcut.
Asta mi s-a întâmplat de curând. Te-am întalnit,”omul meu cheie”. Dar, o Doamne, în ce hal îmi era sufletul. Și ai înțeles.
N-am crezut vreo-dată că mă voi bucura de o călătorie cu metroul în Bucuești. Era noiembrie și frig. Ploua. (clișeic deja) Dar, da, ploua și era frig. Am fugit spre metrou, era aproape de
ora închiderii. Am fugit prin coridoare la Unirii. Metroul spre Berceni nu plecase. Am fost norocoși.
Eh și de acolo am simțit totul diferit. Am pășit în alt film. (Da, încă eram în metrou. Dar nu locul mă face să spun asta, ci El).
Ceva ce mi-am imaginat mereu, se întâmpla acum cu mine. Mai erau oameni în jur dar nu era agitație. Era liniște.
Aveam emoții. Ne știam de atât de puțin timp, dar sufletul meu te știa de mai mult de atât. Am avut curajul să fac asta.
Stateam unul lângă celalalt pe scaune, am împărțit aceeiași pereche de căști și gusturi în muzică. Si tot drumul m-ai privit. Într-un mod timid, nu mă pierdeai din ochi. (Nu înțelegeam ce am atât de
special, nici acum nu o fac). Emanai liniște. Ne mai zâmbeam ștrengar atunci când ni se intersectau privirile.
Te purtai delicat cu mine. Mereu mă întrebai cum mă simt.
Eu nu înțelegeam ce simt. Era plăcut dar îmi era atât de teamă să las valul să mă lovească. Deși ochii tăi îmi spuneau că o să fie bine.
Nu am să mint. Nu m-am îndrăgostit. Asta pentru că ce era in mine, războiul ăla, nu mă lăsa să simt ceva. Să ies din el.
Dar a fost atât de special. Delicat.
Apoi așteptatul Uber-ului în ploaie. Deși nu făceai ceva exact, simțeam că vrei să mă protejezi. Îmi țineai strâns palma în palma ta.
Delicat și liniștitor.
De ce te numesc omul meu cheie?
Pentru că m-ai simțit. Și ai înțeles. Fără să stau să îmi caut cuvintele sau să mă chinui să îți explic.
Deși eu, recunosc, nu am știut cum să mă port. Nu am știut ce trebuie să fac. Am fugit. Nu departe, dar asta am făcut.
Și nu m-ai judecat. Doar ai înțeles și atât. Răbdător.
Comentarii
Trimiteți un comentariu